Prima dată am vrut să fac un album foto… Trecuseră 10 ani de când eram prietene, și voiam să marchez cumva acest lucru. Și voiam să fie perfect – cu design special, dar mai ales cu cuvintele potrivite. Nu le-am găsit pentru că erau prea multe și, cum sunt perfecționistă, am renunțat. Apoi a venit marele 3, urmat de zero. Voiam să facem o petrecere mare, și eu mi-am reamintit de dorința de a așterne o fărâmă din prietenia noastră pe hârtie. Din nou, pentru că eram sigură ca nu reușesc să scriu tot ce aș vrea, am renunțat.
A început cu o rugăciune. Terminasem liceul, era o perioadă de completă libertate și panică. Totul urma să se schimbe. Și m-am rugat într-o seară Domnului să îmi dea o prietenă așa cum crede El că am eu nevoie. Nu eram pretențioasă 😉
Și pentru că Dumnezeu are propriul Lui timp, a trecut ceva vreme. Și eu mi-am luat gândul de la cererea mea.
Am văzut-o pe Ruxy prima dată la primul curs de statistică din anul I de facultate. Profesoara ne-a cerut să ne prezentăm, și când am văzut-o și auzit-o prima dată, mi-am zis: mi-ar plăcea să fim prietene! Nu știam nimic despre ea decât ce a spus unui an intreg de studenți în 30 de secunde.
A mai trecut o vreme… Ne-am împrietenit pe nevăzute, și anii au început să curgă nestingheriți. Doar după o vreme am realizat că Dumnezeu a răspuns cu virgulă și punct rugăciunii mele.
Au trecut de atunci 15 ani. Ani în care am crescut împreună, în care Ruxy a fost cel mai mare suporter și critic al meu.
Ea a fost acolo când am avut inima frântă de o relație eșuată, de boala și moartea mamei mele, și de depresia de după naștere. Ea a fost cea care m-a dus la spital la 7 zile după naștere, cu febră și frisoane în urma mastitei.
Și tot ea a fost cea care m-a împins mereu de la spate să îmi depășesc limitele și barierele mentale. A stat lângă mine când, terorizată, am început să conduc, și tot ea mi-a luat lămâița jos de pe mașină zicând că sunt pregătită, deși mie în continuare îmi tremurau picioarele pe ambreiaj.
A fost acolo, gata să îi facă prima poză lui Matei și să mă hrănească după naștere.
Mi-a încurajat mereu visul de a face fotografie. Acum 10 ani nu visam că pasiunea care mă ține noaptea trează va ajunge să fie sursa mea de a-mi întreține casa. Dar Ruxy a crezut mereu în mine. Mult mai mult decât am făcut-o eu vreodată.
E omul inteligent și sensibil care îmi smulge conversații adânci – deși eu fug de ele, pentru că de multe ori dor sau zgândăresc prea tare – și e prietena care nu a renunțat niciodată la mine.
E persoana în care am completă încredere, și de cele mai multe ori e compasul si conștiința mea. Pentru că, deși mă iubește, iubește mai mult adevărul și nu se teme să mi-l spună în față. Iar dacă mă supăr, nu renunță până nu clarificăm lucrurile. E de multe ori echilibrul și calmul de care am nevoie, iar alteori e insistența care nu-mi dă pace până nu fac ce trebuie.
Am trăit aproape jumătate din viață împreună. Mă rog Domnului să petrecem și restul vieții tot așa. La mulți ani, iubita mea prietenă!
P. S. Nu pot să cred că nu avem o poză împreună de mai bine de 3 ani!!!
“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”
Proverbe 17:17
